Încă dinainte de a îngera substanțe necesare, ingerăm emoțiile provocate de interpretarea pe care o dăm unor forme, culori, texturi, mirosuri și gusturi specifice alimentelor degustate. Plăcerea este un răspuns evaluativ de tip neuro-vegetativ față de nutrienții ingerați, interpretat psihologic fie ca satisfacție anticipatorie, fie ca poftă pentru o anumită substanță ori pur și simplu ca plăcere-răspuns imediat; „ne plouă în gură”. Plăcerea ne orientează comportamentul alimentar către stimulii alimentari testați de-a lungul vieții și asimilați ca parte a culturii gastronomice individuale. Plăcerea de a mânca are funcția de a întreține motivația autoalimentării, asemenea senzațiilor de foame sau poftă, și ne ghidează conduitele alimentare spre gusturile preferate, mirosurile îmbietoare și texturile plăcute. Datorită plăcerii pe care o resimțim când consumăm alimentul preferat, ne structurăm reprezentări preponderent gustative-olfactive și kinestezice ale acestuia și se declanșează nu doar răspunsuri fiziologice adecvate la nivelul aparatului digestiv, ci și procese mnezice de identificare a mâncării de care avem nevoie ori de evocare a contextelor în care a mai fost întâlnită.
Activitatea de a mânca activează, așadar, la nivel psihologic, legături cognitiv-emoțional-comportamentale, având rolul de a fixa ancore emoționale unor substanțe, contexte, persoane, trăiri. Reaccesăm rapid amintirile asociate, acestea fiind readuse în prezent și retrăite. Astfel, putem explica și predilecția noastră pentru anumite alimente, orientată nu doar de pofta pentru o substanță sau alta, ci și de nevoile emoționale ori de resursele pe care simțim că trebuie să le accesăm.
Alimentele sunt un anxiolitic natural, iar actul de a mânca este, în sine, un ritual calmant și securizant. Acest comportament ne conectează la vârstele copilăriei, când principala noastră „ocupație” era mâncarea și somnul. Atunci când mâncăm mai mult și în afara meselor obișnuite ale zilei – fără ca acest lucru să răspundă unor nevoi stringente ale organismului – mâncatul se transformă, de fapt, într-o formă de autoterapie naturală a problemelor cu care ne confruntăm și a consecințelor prin care acestea se manifestă. De regulă, ecoul emoțional al acestor probleme îl constituie depresia și anxietatea.
Repetat compulsiv, ritualul mâncatului devine o metodă de calmare temporară a anxietății și de compensare a depresiilor. Deși mâncatul poate aduce o îmbunătățire de moment a dispoziției, depresia și neliniștea reapar, de obicei, accentuate, din cauza rolului de ancoră kinestezică pe care îl au alimentele; mâncatul excesiv al unui anumit aliment stimulează focalizarea disfuncțională asupra trecutului la care un anumit gust ne poate conecta. De asemenea, sentimentele de vinovăție consecutive „îndopării”, precum și autosubminarea stimei de sine agravează tulburările emoționale; persoanele devin obsedate de ideea că iau în greutate ori încearcă să împiedice îngrășarea prin eliminarea forțată a alimentelor ingerate – deși, în realitate, nu excesul de mâncare în sine „îngrașă”, ci natura nesănătoasă a acesteia. Predilecția pentru o anumită categorie de gust, care ancorează emoțiile pe care subiectul dorește să le evoce, precum și „posturile de penitență”, menite să elimine sentimentele de vinovăție și să restabilească stima de sine a persoanei, sunt factori de întreținere a depresiei și anxietății întâlnite în tulburările alimentare.
Deși, inițial, pot fi o componentă existențială funcțională în viața clientului, tulburările alimentare încep ca tulburări emoționale și, ulterior, se manifestă în planul nutrițional.
Totuși, aproape orice otravă, în doze modificate, devine medicament. Mâncatul compulsiv și tulburările alimentare, în sine, se pot transforma într-o cale spre vindecarea traumei – însă într-o formă modificată; și anume, dacă persoana este orientată să se concentreze asupra gusturilor și substanțelor care-i evocă stări emoționale-resursă, momente în care s-a simțit bine, în formă, în forță; să-și invoce acele calități care îi lipsesc în prezent, pentru rezolvarea problemelor actuale. Odată evocate, aceste resurse pot fi retrăite prin asocierea cu activități preferate ori cu comportamente noi conexe, care, recompensate prin cantități mici din substanța declanșatoare a stării de bine, pot evoca la fel de rapid starea-resursă. Se obține astfel o condiționare a gustului preferat de activitățile noi, care împrumută efectul acestuia; astfel, latura compulsivă poate fi deviată și modificată. În locul suprasaturării cu mâncăruri care îl conectează pe client la situația-problemă sau îl liniștesc fără a rezolva nimic, consolidând focalizarea asupra problemei și nu asupra soluțiilor, îi amintim acestuia (în calitate de psiholog sau consilier) să încerce altfel gusturile și mâncărurile care îl conectează la resursele din trecutul său, reamintindu-i ce mânca atunci când se simțea bine, în situații în care avea încredere în sine, curaj, control sau poseda resursa emoțională atât de necesară în prezent. Dacă o astfel de resursă emoțională ori abilitate nu se regăsește în trecut, poate fi imaginată și orientată spre viitor, în contextul în care clientul dorește să se descurce mai bine.
Gusturile complet noi și meniurile creative – introduse într-un context terapeutic de asistență clinică – provoacă suprapunerea ancorelor noi peste cele vechi, generează resurse inedite și stimulează focalizarea pe prezent și viitor, slăbind ciclul vicios fobie–comportament de asigurare/reasigurare. Activitățile asociate acestor gusturi/meniuri alimentare noi vor prelua funcția de comportament de asigurare temporară, urmând ca, ulterior, să se realizeze recadrări comportamentale. În etapa următoare a terapiei, prin abordarea unor tehnici cognitiv-comportamentale de tratare a traumelor profunde și actuale (fobii, obsesii, conflicte etc.) – folosind desensibilizarea progresivă, hipnoza și imageria dirijată, tehnici de întărire a eului și prevenire a recăderilor –, se pot crea strategii terapeutice individualizate pentru tratarea tulburărilor alimentare.
În cazurile cele mai grave, recuperarea din tulburări precum bulimia sau anorexia necesită intervenția unei echipe de specialiști: psihiatru, psiholog, neurolog, nutriționist, endocrinolog; acest fapt face ca procesul de redresare să fie de lungă durată, costisitor și, mai ales, perceput de pacient ca fiind imposibil. Psihologul este, de obicei, prima persoană la care caută ajutor un astfel de client; acesta are, de cele mai multe ori, convingerea că tot demersul e zadarnic, invocând o motivație negativă, sentimentul de neputință și convingeri autodevalorizatoare. Conștientizarea faptului că mâncatul compulsiv este, de fapt, o „autoterapie” pe care clientul o aplică eronat, reprezintă un prim pas pentru cooptarea sa în diada terapeutică și pentru consolidarea eficientă a alianței, în vederea atingerii scopului terapeutic. Modificarea compulsiei, nu atacarea ei în travaliul terapeutic, îi oferă clientului posibilitatea să fie un spectator implicat al propriei modelări – care nu este doar una fizică, ci și psihologică –, redându-i încrederea în recâștigarea controlului și încurajându-l să-și ajusteze la un nivel mai realist așteptările privind redresarea și remodelarea corporală. Convertirea dirijată a nevoii de substanțe în „foame de emoții” îl ajută pe pacient să înțeleagă că emoțiile pot fi declanșate/evocate și de alte tipuri de activități cu rol terapeutic, fapt care conduce la crearea unui set personal de activități cu rol compensator-sau abilitant. Odată puse în practică și menținute, clientul își îmbunătățește percepția de sine și asupra procesului terapeutic în sine, aspect încurajat prin evaluări subiective. În cea de-a treia etapă a acestei abordări, odată ce restructurarea cognitivă a fost deja demarată, efortul de confruntare a problemelor de fond devine mai ușor, clientul având deja dovada propriei eficiențe.
O sănătate optimă este posibilă.
Danykomio Clinique Therapy, un concept multidisciplinar dezvoltat de Psih. Daniel C. Muntean, este locul unde tehnicile de tratament folosite în acest scop vă ajută să profitați din plin de șansa de a fi sănătoși.