Psihoterapia, consilierea psihologică și dezvoltarea personală se adresează tuturor persoanelor care doresc să se dezvolte din punct de vedere psihologic, precum și celor care trec prin situații de viață cărora nu le mai pot face față la un moment dat. Psihoterapia face parte din terapiile alternative, care duc la o mai bună integrare de Sine și în societate, la echilibrare personală. Aproape orice persoană a trecut în viață prin momente dificile sau, la un moment dat, a simțit că stilul personal de a fi în lume nu o mai ajută într-o anumită situație.
„Psihoterapia constă în intervenția psihologică realizată în mod științific și în spirit umanist, în scopul promovării sănătății, optimizării, autocunoașterii și dezvoltării personale, precum și în scopul modificării factorilor psihologici implicați în tulburările psihice, psihosomatice și în tulburările somatice, precum și în situații de urgență și risc.”
Psihoterapia individuală este o formă de tratament psihologic al dificultăților tale emoționale. Ea presupune stabilirea unei relații între tine și un psiholog-psihoterapeut care să te ajute să scapi de simptome sau de comportamente care îți dăunează. Psihoterapia poate avea ca scop și dezvoltarea ta personală, precum și valorificarea potențialului tău.
Psihoterapiile umaniste (gestalt-terapia, art-terapia, terapia experiențială, terapia centrată pe client – sau terapia rogersiană –, terapia adleriană, analiza tranzacțională și multe altele) privesc persoana într-un mod autentic și natural, denumind-o „client” în locul tradiționalului „pacient”. Astfel, persoana este privită ca un egal în dialog, nu ca o ființă bolnavă și neajutorată, care vine la terapeut să fie „vindecată” și să i se rezolve problemele.
În ședințele de psihoterapie, persoana este ajutată să-și găsească soluții mai bune de viață, în general, să-și restructureze și să-și optimizeze propria configurație a personalității, astfel încât să-și poată rezolva problemele într-un mod matur, realist și, de multe ori, să se dezvolte personal.
Există însă multe așteptări irealiste, cum că un psihoterapeut ar da sfaturi sau soluții la problema persoanei. Psihoterapeutul nu dă sfaturi și nu rezolvă problemele clientului, nu trăiește în locul lui. Poate oferi sugestii și biblioterapie. Psihoterapiile umaniste nu tratează persoana ca având o boală, ci ca trecând printr-un impas existențial. Psihoterapeutul pune întrebări astfel încât persoana în cauză să-și ofere singură răspunsurile și soluțiile necesare. Nimeni, în afară de ea însăși, nu știe mai bine ce îi este de dorit. Psihoterapeutul stimulează persoana în așa fel încât aceasta să-și descopere resursele interne.
Răspunsurile nu sunt la mine, ca psihoterapeut, ci la client. Dacă știu să pun întrebările potrivite, clientul învață și el să-și repete întrebările, să-și ofere răspunsurile, să se cunoască, să conștientizeze de ce face anumite lucruri și de ce nu le face pe altele. Terapeutul nu este prieten, nu este părinte – mamă sau tată. Terapia presupune ajustarea așteptărilor inclusiv față de sine. Psihoterapeutul nu face decât să fie un fel de „moașă”: răspunsurile nu sunt la terapeut, ci la client; soluția nu e la terapeut, ci la client; resursele nu sunt la terapeut, ci la client. Psihoterapeutul nu oferă „soluții pe tavă”, ci ajută persoana din terapie să-și găsească singură soluțiile optime, să-și regăsească resursele. Relația psihoterapeutică este instrumentul pentru schimbare. O relație terapeutică bună duce la un succes în psihoterapie.
Clientul trebuie să fie responsabil pentru terapie, să fie motivat, să învețe să se autoanalizeze, să-și pună întrebări, să fie inteligent, să fie răbdător și perseverent cu sine, să aibă capacitate de introspecție și analiză. El citește, se străduiește, se observă, se analizează. Dacă dorim să ne cunoaștem și să ne schimbăm, e necesar să depunem eforturi, la fel cum facem când vrem să învățăm ceva nou.
O terapie eficientă este aceea care se adresează cauzelor simptomului dumneavoastră, nu doar eliminării acestuia (depresie, anxietate etc.). Simptomul este vârful aisbergului, cauza fiind cea care îl generează.
Clientul învață să se accepte așa cum este, să se înțeleagă la nivel mental și afectiv. Învață să-și recunoască sentimentele și trăirile din prezent, învață să descopere legătura trăirilor din prezent cu trăirile din trecut, cu problemele nerezolvate de atunci. Învață să-și restructureze trecutul, să-l accepte, să trăiască în prezent și să-și reconsidere viitorul. Înțelege că simptomul lui exprimă ceva, că este important în existența sa. Simptomul clientului este cel care îl aduce la psihoterapie, îl atenționează și îl trezește. Simptomul îl face să conștientizeze segmentele de viață în care nu este pe deplin satisfăcut. Astfel, clientul devine responsabilizat pentru psihoterapie chiar prin propriul său simptom. Învață să se observe, să se autoanalizeze, să fie răbdător și perseverent cu sine.
Psihoterapia nu este întotdeauna comodă și nici „nedureroasă”, însă la sfârșitul procesului de cunoaștere persoana este mai integrată cu sine și cu ceilalți, mai autentică. Asemăn psihoterapia cu munca unui chirurg. Dacă ne rănim și punem leucoplast direct pe rană, fără a o dezinfecta, aceasta va „coace” și, la un moment dat, se va sparge. Psihoterapia seamănă cu procesul de descoperire a rănii, de curățare, de dezinfectare și, în cele din urmă, de cicatrizare. Uneori, pe parcursul terapiei, sentimentele și stările vor fi bulversante, înainte de a se reașeza și restructura.
Clientul trebuie să fie responsabil pentru terapie, să fie motivat, să învețe să se autoanalizeze, să-și pună întrebări, să fie inteligent, să fie răbdător și perseverent cu sine, să aibă capacitate de introspecție și analiză. El citește, se străduiește, se observă, se analizează. Dacă dorim să ne cunoaștem și să ne schimbăm, e necesar să depunem eforturi, la fel cum facem când vrem să învățăm ceva nou.
O terapie eficientă este aceea care se adresează cauzelor simptomului dumneavoastră, nu doar eliminării acestuia (depresie, anxietate etc.). Simptomul este vârful aisbergului, cauza fiind cea care îl generează.
Clientul învață să se accepte așa cum este, să se înțeleagă la nivel mental și afectiv. Învață să-și recunoască sentimentele și trăirile din prezent, învață să descopere legătura trăirilor din prezent cu trăirile din trecut, cu problemele nerezolvate de atunci. Învață să-și restructureze trecutul, să-l accepte, să trăiască în prezent și să-și reconsidere viitorul. Înțelege că simptomul lui exprimă ceva, că este important în existența sa. Simptomul clientului este cel care îl aduce la psihoterapie, îl atenționează și îl trezește. Simptomul îl face să conștientizeze segmentele de viață în care nu este pe deplin satisfăcut. Astfel, clientul devine responsabilizat pentru psihoterapie chiar prin propriul său simptom. Învață să se observe, să se autoanalizeze, să fie răbdător și perseverent cu sine.
Psihoterapia nu este întotdeauna comodă și nici „nedureroasă”, însă la sfârșitul procesului de cunoaștere persoana este mai integrată cu sine și cu ceilalți, mai autentică. Asemăn psihoterapia cu munca unui chirurg. Dacă ne rănim și punem leucoplast direct pe rană, fără a o dezinfecta, aceasta va „coace” și, la un moment dat, se va sparge. Psihoterapia seamănă cu procesul de descoperire a rănii, de curățare, de dezinfectare și, în cele din urmă, de cicatrizare. Uneori, pe parcursul terapiei, sentimentele și stările vor fi bulversante, înainte de a se reașeza și restructura.