În ultima vreme se discută foarte mult despre psihosomatică, despre legătura dintre apariția bolilor la nivelul corpului fizic și rădăcina acestor efecte la nivel psihic și mental. Istoria psihoterapiei se confundă cu istoria în domeniul terapiei și cu istoria ființei umane.
Ea este, desigur, cea mai veche și cea mai „naturală” dintre toate remediile, începând odată cu comunicarea interumană.
Relația dintre psihic și somatic (manifestarea bolii la nivelul corpului fizic) în constituirea bolii nu este nouă, și dacă ea era cunoscută în filozofia indiană antică sau în cea chineză, pentru cultura europeană este bine-cunoscut principiul „mens sana in corpore sano”, cu reciproca lui. În secolul al XIII-lea, A. de Villeneuve recomanda ca remedii împotriva durerii „excitarea pasiunilor care sunt cele mai puternice în caracterul lor”.
Psihosomatica a apărut în medicină și în psihoterapie la începutul secolului trecut, deși termenul de „psihosomatic” fusese introdus încă din 1818 de Heinroth, pentru a desemna (în concepția acestuia) influența psihicului asupra apariției cancerului, tuberculozei și epilepsiei.
Preluat de Iacobi, termenul s-a răspândit din ce în ce mai mult, iar concepția despre acest mod nou de abordare a bolii reflectă (conform lui H. Ey) „tendința de cuprindere a tuturor datelor organismului în unitatea organismului”.
Lopez Igor afirma că „toată medicina este psihosomatică, deoarece în orice boală colaborează factori somatici și psihici”.
Oricât ar părea de neobișnuit, potrivit unor specialiști, orientarea psihosomatică exista încă din epoca de piatră, când nu se făcea nicio diferență între suferința somatică (fizică) și cea psihică. Cu toate acestea, cuprinderea teoretică modernă a conceptelor care formează această viziune nu este mai veche de jumătate de secol.
Între 1930 și 1939, la Chicago, sub conducerea lui F. Alexander, se dezvoltă școala de medicină psihosomatică. Acesta considera că anumite conflicte nucleare specifice pot conduce la manifestări psihosomatice, adică la exprimări ale acestora în sistemul viscero-humoral.
În concluzie, când vorbim despre îmbolnăvire, ne gândim doar la microbi și alimente. Însă nivelul emoțional și spiritual sunt la fel de importante pentru sănătate, având adesea un rol crucial în echilibrul organismului.
Microbii sunt respinși de sistemul imunitar, dar sentimentele provin din interior, unde nu avem atât de multe mijloace de apărare – pentru că rămânem singuri cu noi înșine și pentru că educația pe care o primim este adesea lacunară în domeniul emoțional.
Filosofia chineză afirmă că fiecare organ are un suflu specific sau un „spirit” care sălășluiește în el, corelat cu un anumit aspect al vieții psihice.
Inima este considerată Împăratul Organismului, sălașul sufletului, organul care conduce și împarte dreptatea în „împărăție”, adică în corp. Inima este învelită de pericard, numit „înțeleptul corpului” – sfetnicul de încredere al Împăratului (Inima). Fără acest înveliș, inima ar primi din plin șocurile emoționale și nu ar putea evita îmbolnăvirea. Inima reglează viața spirituală și emoțiile, bucuria caracterizând-o; însă în exces, bucuria îi poate face rău.
Ficatul este asemeni unui general care elaborează strategiile de luptă împotriva a tot ceea ce ne este nociv pe toate planurile. El elimină toxinele fizice, iar pe plan energetic, pe cele emoționale, fiind afectat de mânie și oboseală.
Vezica biliară reglează temperamentul, puterea de a lua decizii și curajul începutului. Orice stres puternic sau de durată lovește în vezica biliară, ceea ce duce la un temperament coleric. Persoana devine irascibilă, nervoasă, ia greu decizii și poate avea dureri de cap sau amețeli.
Pancreasul și splina sunt puternic afectate de îngrijorare. Oamenii care despica firul în patru și sunt mereu temători își slăbesc pancreasul și splina. La rândul lor, cei cu probleme la aceste organe sunt mai tot timpul îngrijorați. Se adaptează mai greu, putând ajunge la fobii și obsesii.
Plămânii și intestinul gros sunt organele meditației și ale gândirii reflexive. Un om trist și melancolic epuizează astfel energia acestor organe. Având în vedere legătura lor cu imunitatea, când aceste două organe sunt perturbate, la fel se întâmplă și cu apărarea organismului. Persoana devine mai vulnerabilă la agresiunile din mediu. Deseori, un bolnav de plămâni este trist și melancolic, ceea ce se observă la pacienții cu astm și tuberculoză.
Rinichii reprezintă în organism „rezervorul” de energie care ne ajută să trăim și să ne vindecăm. Când scade energia rinichilor, apar sentimente de panică și anxietate care ne epuizează. Bolnavii de rinichi sunt adesea temători, le scade voința sau devin inflexibili și încăpățânați.
Adevăratul echilibru nu constă în absența sentimentelor, ci în controlul apariției și al intensității acestora. Când starea noastră interioară evoluează firesc între bucurie și tristețe, fără a duce nimic la extrem, când melancolia ne ajută să ne adâncim în propria ființă și, în cele din urmă, să vedem frumusețea vieții, când nu ne mai lăsăm doborâți de teamă, am făcut pași importanți pe drumul controlului emoțional. Nu putem schimba lumea, însă putem schimba modul în care ne raportăm la ea.
Terapia Psihosomatică sau Psihoterapia Psihosomatică urmărește rezolvarea factorilor psihologici ai afecțiunii, recunoscând impactul corpului asupra minții și al minții asupra corpului. Pe lângă bolile psihosomatice și managementul durerii, această formă de terapie este indicată și pentru copiii ai căror părinți suferă de afecțiuni cronice. De asemenea, psihoterapia este benefică în cazul afecțiunilor organice cronice, care au un impact psihologic semnificativ.
Printre metodele psihoterapeutice folosite în psihosomatică se numără:
Psihoeducația
Hipnoza
Tehnici de relaxare
Exerciții de respirație profundă
Imageria ghidată
Managementul stresului
Psihoterapia cognitiv-comportamentală
Psihoterapiile psihodinamice
Psihoterapia ericksoniană
Terapia prin sunet
Consilierea directivă
Psihoterapia centrată pe persoană etc.
Bolile psihosomatice reprezintă o manifestare fizică a tulburărilor emoționale suprimate (stres, suferință, anxietate, sentimentul singurătății, furie reprimată). Aceste tulburări eliberează substanțe chimice în organism – endorfine, adrenalină etc. – iar atunci când trăirile nu sunt exprimate, aceste substanțe pot provoca afecțiuni.
Exemple de afecțiuni cauzate de factori psihologici, dar cu manifestare somatică, ori de afecțiuni cu componentă organică și simptome psihologice, sunt:
Boli autoimune
Afecțiuni neurologice
Afecțiuni ORL
Afecțiuni osteo-articulare (poliartrita reumatoidă)
Boli cronice; cancer
Boli de nutriție
Afecțiuni ale aparatului respirator (alergii)
Imunitate deprimată
Afecțiuni dermatologice (psoriazis, dermatite)
Afecțiuni cardiovasculare
Afecțiuni gastro-intestinale (colon iritabil, ulcer peptic)
Tulburări de comportament alimentar
Tulburări de conversie etc.
Adevăratul secret al sănătății înseamnă să înveți să te vindeci, inclusiv prin gândurile și emoțiile pe care le cultivi în „grădina” sufletului tău!