Psihoterapia, Consilierea Spirituală reprezintă o abordare nouă în terapie, oferind o conștientizare superioară: înțelegerea propriului destin, recunoașterea propriilor lecții de viață, acceptarea iertării în situații de boală terminală, înțelegerea iubirii necondiționate, eliberarea de tipare mentale privind frica de moarte, ascultarea sufletului în situații de răscruce etc.
Psihoterapia Transpersonală este un domeniu al psihologiei care integrează aspecte spirituale și transcendente ale experienței umane în cadrul psihologiei moderne. Poate fi, de asemenea, definită ca o psihologie spirituală. Transpersonalul constă în „experiențe în care sentimentul de identitate sau de sine se extinde dincolo (trans) de individ ori de persoană pentru a cuprinde aspecte mai largi ale omenirii, ale vieții, ale psihicului sau ale cosmosului”. A fost, de asemenea, definită drept „dezvoltare dincolo de nivelurile convenționale, personale sau individuale”.
Aspectele luate în considerare în psihoterapia transpersonală includ dezvoltarea spirituală, sinele dincolo de ego, experiențele de vârf, experiențele mistice, tranșa sistemică, crizele spirituale, evoluția spirituală, convertirea religioasă, stările modificate de conștiință, practicile spirituale și alte experiențe extinse, sublime și/sau neobișnuite de viață. Disciplina încearcă să descrie și să integreze experiența spirituală în cadrul teoriei psihologice moderne și să formuleze o teorie nouă, care să cuprindă asemenea experiențe.
Psihologia transpersonală are numeroase contribuții în domeniul academic și în studiile despre dezvoltarea umană, conștiință și spiritualitate. De asemenea, are contribuții importante în psihoterapie și psihiatrie. Există mai multe școli psihologice și ramuri care au influențat domeniul psihologiei transpersonale. Printre acestea se numără psihologia analitică a lui Carl Jung, psihosinteza lui Roberto Assagioli și psihologia umanistă a lui Abraham Maslow. Principalele modele transpersonale de psihoterapie, revizuite de Cortright, sunt modelele lui Ken Wilber, C. G. Jung, Michael Washburn, Stanislav Grof și Hameed Ali.
Dr. William J. Barry a definit psihologia transpersonală ca pe o metodă validă de cercetare în domeniul educației, în teza sa de doctorat și în dezvoltarea teoriei calității transformaționale. Au existat aplicații ale acestei perspective și în studiile despre afaceri și management. Alte discipline transpersonale, cum ar fi antropologia transpersonală și studiile transpersonale ale afacerilor, sunt enumerate printre disciplinele transpersonale.
Arta transpersonală este una dintre disciplinele avute în vedere de Boucovolas, care observă că, în conformitate cu Breccia și cu definițiile folosite de International Transpersonal Association încă din 1971, arta transpersonală poate fi înțeleasă drept reprezentarea acelor lucrări artistice bazate pe teme esențiale, ce depășesc sinele individual, precum conștiința transpersonală. Anumite aspecte din psihologia lui Carl Jung, precum și unele mișcări ca terapia prin muzică și terapia prin artă, pot fi integrate în acest domeniu.
Calea spre cine ești tu cu adevărat reprezintă o experiență nouă pe care terapia o propune și care te poate ghida spre activarea resurselor interioare și regăsirea sensului de a trăi viața în toate aspectele ei înălțătoare.
Deseori te simți copleșit de complexitatea vieții și nu îți mai poți vedea propria cale, însă intuiția și liberul arbitru te pot ajuta să mergi mai departe, găsind noi soluții de rezolvare. Uiți de multe ori că, în interiorul tău, dispui de „resurse magice” pe care te poți baza în situații limită, pentru a te ridica la un nivel nou de înțelegere a propriei vieți.
Odată conștientizată lecția de viață, suferința poate fi înlocuită, prin dezvoltarea calității opuse, nu prin luptă împotriva ei. Știi că îmbolnăvirea unei anumite părți a corpului nu este întâmplătoare, problemele fiind doar oportunități deghizate. Aceasta este o înțelegere evoluată care te îndeamnă la reflecție ca ființă spirituală!
Abordarea terapiei se întemeiază pe un model holistic și integrativ, în scopul dezvoltării armonioase pe toate planurile ființei umane.
Ce relație există între practica psihologică și cea spirituală, între dezvoltarea personală și evoluția spirituală? Cum putem lucra cu noi înșine ca să devenim persoane mature, autentice și, în același timp, să recunoaștem că suntem ceva ce depășește granițele persoanei? Aceste întrebări ne conduc la esența a ceea ce înseamnă a fi om.
Practica spirituală presupune să explorăm cine suntem dincolo de orice natură reală fundamentală pe care o au ființele umane. Ne ajută să ne întoarcem cu mintea asupra minții înseși, să nu ne orientăm permanent către exterior și să ne raportăm la viață într-un mod mai bogat și mai plin de putere.
Psihologia ne ajută să înțelegem psihicul individual: cum se dezvoltă, cum apar conflictele și cum se reiterează acestea în plan interior, ce mecanisme de apărare există și cum se manifestă dinamicile interpersonale, din copilărie până la vârsta adultă. Din această perspectivă, vindecarea psihologică survine prin înțelegere, clarificare și valorificarea creatoare a acestor dinamici de dezvoltare a personalității.
De multe ori, există tentația de a folosi practica spirituală pentru a „sări” sau a evita rezolvarea unei „situații nefinalizate” în plan personal ori emoțional. Această tendință de a evita sau de a transcende prematur nevoile, emoțiile și sarcinile de învățare fundamental umane este denumită de John Welwood „suntare spirituală” (spiritual bypassing).
Suntarea spirituală e deosebit de tentantă pentru cei care au dificultăți în a-și asuma provocările evolutive ale vieții, cum ar fi să-și câștige existența printr-o muncă respectabilă, să întemeieze o familie, să mențină o căsnicie etc. Aceste deziderate sunt tot mai greu de atins pentru foarte mulți oameni. În timp ce încearcă să se descopere pe ei înșiși, mulți iau contact cu învățături și practici spirituale care îi îndeamnă să renunțe la sine. Ca urmare, folosesc practicile spirituale pentru a-și crea o nouă identitate „spirituală” care este, în realitate, doar o veche identitate disfuncțională, bazată pe evitarea problemelor psihologice nerezolvate, ascunse sub un ambalaj nou.
Astfel, angajarea în practici și învățături spirituale poate deveni o modalitate de a raționaliza și de a întări vechile mecanisme de apărare. De pildă, cei care au nevoie să se considere deosebiți vor sublinia adesea unicitatea descoperirilor ori practicii lor spirituale sau relația lor specială cu învățătorul, pentru a-și alimenta simțul propriei valori. Folosirea spiritualității pentru a compensa eșecurile de individuare – separarea psihologică de părinți, cultivarea stimei de sine, încrederea în propria inteligență – conduce, de asemenea, la numeroase „primejdii presărate pe drum”: materialism spiritual (folosirea ideilor spirituale în interes personal), narcisism, infatuare (idei delirante de grandoare) sau gândire de grup. Toate acestea rezultă din încercarea de a folosi spiritualitatea pentru a compensa lacune de dezvoltare.
Sunt trei tendințe de bază care ne mențin în roata suferințelor:
„Șuntarea emoțională” e un simptom al primei tendințe – de a evita ceea ce este dificil ori neplăcut, cum ar fi frământările unui „eu slab”: dacă nu te simți suficient de puternic pentru a face față greutăților vieții, cauți modalități de a-ți transcende trăirile personale. Aceasta e o capcană majoră a căii spirituale! Încercarea de a evita confruntarea cu problemele nerezolvate ale personalității ne face prizonieri ai acestora.
A doua tendință – de a ne crampona și fixa – reprezintă una dintre capcanele subtile ale psihoterapiei. Unii oameni sunt atât de fascinați de explorarea sentimentelor, a arhetipurilor, a visurilor și a relațiilor, încât devin complet absorbiți de a lucra la infinit asupra propriului material psihologic. Așa cum spunea Freud, mlaștina nu poate fi niciodată secată în totalitate. Concentrarea continuă pe stările interioare sau conflictele din structura personalității noastre poate deveni o capcană, împiedicându-ne să vedem dincolo de personalitate.
A treia tendință – de a ne desensibiliza față de experiența personală și de chemarea spirituală – este cea mai frecventă în societatea noastră. Mulți oameni preferă să nu ia lucrurile prea în serios, să se refugieze în rutină și să ducă o viață cât mai lipsită de eforturi și provocări. Aceasta conduce la cele mai obișnuite dependențe – de televizor, de consum excesiv de alcool sau droguri – ca modalități de anesteziere și de evitare a „brutalității” vieții.
Când oamenii folosesc o anumită practică spirituală în încercarea de a compensa stima de sine scăzută, alienarea socială sau problemele emoționale, ei corup adevărata natură a tehnicii spirituale. Când își folosesc spiritualitatea pentru a-și ascunde dificultățile de funcționare în lumea reală, practica lor rămâne într-un compartiment separat, neintegrat în restul vieții. De pildă, comunitățile spirituale pot deveni un substitut de familie, în care maestrul e văzut ca un „părinte bun”, iar practicanții se străduiesc să fie „copii buni” încercând să-l mulțumească pe profesorul-părinte ori aspirând să urce scara „succesului spiritual”. Practica spirituală este preluată de identități inconștiente și folosită la întărirea mecanismelor de apărare.
De exemplu, oamenii care se ascund în spatele unui mecanism de apărare de tip schizoid (recurg la izolare și retragere, deoarece teritoriul interpersonal li se pare amenințător) folosesc adesea tehnicile de detașare și renunțare pentru a-și justifica rezerva, atitudinea impersonală și neimplicarea, când de fapt au nevoie să devină mai ancorați în corpul lor, mai angajați față de ei înșiși și față de cei apropiați. Astfel de persoane vor fi atrase mereu de învățături despre detașare de sine care par să ofere o justificare pentru faptul că nu își rezolvă propriile răni psihologice.
Persoanele cu structură de personalitate de tip dependent, care încearcă să îi mulțumească pe alții pentru a obține aprobare și securitate, sunt adesea foarte devotate învățătorului sau comunității, tocmai pentru a se simți valoroase și utile. Ele confundă o versiune codependentă a negării de sine cu adevărata detașare de sine.
Cei care se ascund în spatele unei apărări de tip narcisic folosesc spiritualitatea pentru a se simți deosebiți și importanți, pretinzând însă că lucrează la eliberarea de sine.
„Suntarea spirituală” adoptă adesea o justificare bazată pe folosirea „adevărului absolut” pentru a nega ori a discredita un „adevăr relativ”. Adevărul absolut este ceea ce rămâne adevărat în eternitate, acum și mereu, dincolo de orice punct de vedere particular. Când ne racordăm la adevărul absolut, putem recunoaște frumusețea divină sau perfecțiunea mai vastă care operează în ansamblul realității. Din această perspectivă lărgită, orice crimă care se comite în acest moment, de pildă, nu diminuează perfecțiunea divină, pentru că absolutul cuprinde întreaga panoramă a vieții și a morții, în care astrele, galaxiile și planetele se nasc și dispar continuu. Totuși, dintr-o perspectivă relativă – dacă ești soția celui ucis – probabil că nu vei fi mișcată de ideea „perfecțiunii ultime”, ci vei simți durerea umană.
„Șuntarea spirituală” face, așadar, eroarea „absolutistă” – se bazează pe adevărul absolut pentru a discredita adevărul relativ. Adică, din moment ce totul este, în ultimă instanță, perfect în vastul joc cosmic, a plânge pierderea cuiva drag este considerat un semn de „slăbiciune spirituală”.
Realitățile psihologice reprezintă adevărul relativ. Chiar dacă știi că nicio moarte individuală nu este, în ultimă instanță, importantă la nivel absolut, transuman, vei simți totuși o durere profundă și vei regreta moartea unui prieten – la nivel relativ, uman. Această realitate cotidiană creează incertitudine și ambiguitate. Pentru mulți oameni, discrepanța dintre cele două niveluri de adevăr este derutantă sau tulburătoare.
Deoarece trăim pe două niveluri, ca ființe umane, nu putem reduce mintea la o singură dimensiune. Nu suntem doar acest organism relativ, minte-corp; suntem și ființă/conștiință/prezență absolută, având astfel o dimensiune mult mai vastă decât forma noastră corporală ori istoria personală. Dar nu suntem doar acest absolut vast și lipsit de formă; suntem și întrupați ca indivizi particulari. Dacă ne identificăm complet doar cu forma-corpul, cu mintea sau cu personalitatea noastră, viața noastră va rămâne limitată în structuri cunoscute, familiare. În schimb, dacă încercăm să trăim doar ca vacuitate pură sau ființă absolută, s-ar putea să întâmpinăm dificultăți în a ne angaja total în umanitatea noastră.
Analiza psihologică începe cu adevărul relativ – cu ceea ce experimentăm în acest moment. Asta implică să ne deschidem față de experiență și să explorăm sensul ei, lăsând-o să se desfășoare pas cu pas, fără a o judeca prin idei preconcepute. Să lăsăm orice eveniment care apare așa cum este el, observându-l cu blândețe. Atunci, acest proces va conduce în direcția unui adevăr mai profund.