Psihoterapia Corporală este o ramură a psihoterapiei care se adresează atât minții, cât și corpului, punând accent pe echilibrarea relațiilor complexe și reciproce dintre psihic și trup.
Corpul este locul de manifestare a bolii și al sănătății, dar și al psihismului.
Corpul este mijloc de terapie, având aceeași valoare ca și cuvântul.
Termenul de terapie corporală acoperă o varietate de metode terapeutice menite să restabilească echilibrul fizic, psihic și mental.
Tradiția psihoterapiei corporale (reichiană) datează din anii 1920, când Wilhelm Reich, student și coleg al lui Sigmund Freud, a observat cum reprimarea sentimentelor se reflectă în inhibiții corporale. Somatoanaliza pornește de la premisa că mintea și corpul formează un tot unitar. Emoțiile, senzațiile, impulsurile, mișcările și gândurile sunt părți interconectate ale experienței corporale, influențând atât viața internă a unei persoane, cât și comportamentul și relațiile acesteia.
Teoriile lui Reich au generat o multitudine de școli moderne ale psihoterapiei corporale: Bioenergia lui Alexander Lowen, Metoda Radix, Energetica de Bază, Psihoterapia Corporală Integrativă, Anatomia Emoțională, Psihologia Biodinamică, Hakomi, Biosinteza, Integrarea Posturală etc.
De asemenea, încă din anii 1950, Psihoterapia Gestalt accentuează unitatea minte-corp atât în modul în care teoretizează cunoașterea interpersonală, cât și prin abordarea sa holistică asupra ființei umane.
În Psihoterapia Gestalt, cunoașterea interpersonală are la bază un proces de percepție: îl cunoști pe celălalt fiind atent la ceea ce percepi la el (atunci când îi observi expresia feței, de pildă), dar și la ceea ce percepi la tine în relație cu el (atunci când începi să-ți simți corpul încordat în prezența lui). Orientarea relațională a acestei terapii se sprijină, așadar, pe o orientare corporală (embodiment), fiindcă relația terapeut-client, ca relație reală (și nu doar imaginată transferențial), este una „vibrantă”, care reverberează în cele mai adânci structuri ale corpului nostru. Totodată, un demers corporal, prin vulnerabilitățile și multiplele sensuri de înțelegere pe care le poate trezi, are nevoie să se sprijine pe o relație terapeutică solidă, bazată pe încredere și transparență, precum și pe o responsabilitate crescută din partea terapeutului.
De asemenea, DMP (Deep Memory Process) este o metodă terapeutică transpersonală pentru tratarea și vindecarea traumelor profunde, dezvoltată de Dr. Roger Woolger (www.deepmemoryprocess.com). Este o metodă rapidă și completă pentru a identifica și vindeca memoriile traumatice profunde care ne împiedică să trăim o viață sănătoasă și împlinită.
În timp ce terapiile tradiționale se concentrează asupra nivelului mental, DMP (sau Vindecarea Memoriilor Profunde) se bazează pe o formă holistică de vindecare, care face posibilă eliberarea și vindecarea (prin catharsis) a traumelor fizice, mentale și emoționale. Deep Memory Process este o sinteză creativă a psihologiei freudiene și jungiene, a metodei doctorului Reich, a psihodramei, psihologiei spirituale și a formelor de vindecare șamanice.
Așadar, Psihoterapia corporală utilizează tehnici diverse, bazate pe respirație, atingere, mișcare, precum și pe discuții terapeutice. Pacientul este ghidat să-și conștientizeze starea emoțională și comportamentală, ascultându-și în același timp răspunsurile corporale. Astfel, reușește să-și dezvolte acuitatea fizică și să înlocuiască tiparele nedorite cu comportamente sănătoase. Psihoterapia corporală poate fi utilizată în tratarea tulburărilor de anxietate și depresive, pentru disfuncții sexuale, probleme în relații, precum și pentru tulburări fizice: dureri de cap sau de spate.
Potrivit psihoterapiei corporale, afecțiunile sunt rezultatul unei disocieri între psihic și fizic. De fiecare dată când avem o necesitate fizică – să plângem sau să țipăm –, o suprimăm, creând astfel un zid între minte și corp și privându-ne de trăiri depline. Pentru că obișnuim să procedăm astfel încă din copilărie, devenim incapabili să ne mai simțim pe deplin mulțumiți, împliniți și în siguranță. Odată ce credem că nu suntem suficient de buni, începem să căutăm starea de bine în afara noastră. Atunci apar adicțiile, relațiile abuzive, codependența.
Psihoterapiile tradiționale încearcă să modifice emoțiile sau comportamentul prin modificarea gândirii. În schimb, psihoterapia corporală urmează un curs terapeutic invers – utilizează corpul și emoțiile pentru a schimba răspunsurile sistemului nervos. În cadrul unei ședințe de psihoterapie corporală, terapeutul îl va întreba pe pacient ce simte în legătură cu problema pe care o are și dacă emoțiile respective se reflectă în senzații corporale. Pacientul se va concentra pe aceste răspunsuri ale corpului, pe emoții și pe imaginile percepute în acel moment. Cu practica și cu ajutorul terapeutului, pacientul va reuși, în timp, să înțeleagă modul în care emoțiile sunt experimentate în corp și cum acestea influențează gândurile. Astfel, sistemul nervos „învață” să se liniștească și să se autoregleze, chiar și în condiții de stres.
Obiectivul psihoterapiei corporale poate fi descris drept o călătorie către propriul nucleu interior. Pe drum, se pot întâlni experiențe dureroase sau momente de fericire, însă această călătorie încurajează trăirea sentimentelor de iubire, sensibilitate și autonomie. În drumul spre nucleul interior se întâlnesc și multe problematici cu origini în viața prenatală, așadar terapia cuprinde și metode specifice, menite să trateze acest aspect. Aceste metode de lucru includ mișcare, atingere, voce, lucru corporal, respirație profundă, meditație, psihodramă, metode hipnotice și sistemice etc.