Consilierea Psiho-Spirituală reprezintă o abordare nouă în terapie, oferind o conștientizare superioară:înțelegerea propriului destin, recunoașterea propriilor lecțîi de viață, acceptarea iertării în situații de boală terminală, înțelegerea iubirii necondiționate, eliberarea de tipare mentale privind frică de moarte, ascultarea sufletului în situații de răscruce, etc.
este un domeniu al psihologie, care integrează aspecte spirituale şi transcendente ale experienţei umane în cadrul psihologiei moderne. Este de asemenea posibil să se definească că o psihologie spirituală. Transpersonalul constă în „experienţe în care sentimentul de identitate sau de sine se extinde dincolo (trans) de individ sau de persoană pentru a cuprinde aspecte mai largi ale omenirii, ale vieţîi, ale acelui psyché sau ale cosmosului”. Acesta a fost, de asemenea, definit că „dezvoltare dincolo de nivelele convenţionale, personale sau individuale”
Aspecte luate în considerare în psihoterapia transpersonală includ auto-dezvoltare spirituală, auto dincolo de ego, experienţe de vârf, experienţe mistice, transă sistemică, crize spirituale, evoluţie spirituală, convertirea religioasă, stări modificate de conştiinţă, practici spirituale, şi alte sublime şi/sau neobişnuite experienţe extinse de viaţă. Disciplină încearcă să descrie şi să integreze experienţa spirituală în cadrul teoriei psihologice moderne şi de a formulă o nouă teorie care să cuprindă o astfel de experienţă.
Psihologia transpersonală are mai multe contribuţîi în domeniul academic, precum şi studii de dezvoltare umană, conştiinţă şi spiritualitate.
are, de asemenea, contribuţîi în domeniile psihoterapiei şi psihiatriei. Există mai multe şcoli psihologice şi sucursale care au influenţat domeniul psihologiei transpersonale. Printre aceste şcoli găsim psihologia analitică a lui Carl Jung, psihosinteza lui Roberto Assagioli, şi psihologia umanistă a lui Abraham Maslow.. Principalele modele transpersonale de psihoterapie, revizuite de Cortright, sunt modelele lui Ken Wilber, C. G Jung, Michael Washburn, Stanislav Grof şi Hameed Ali.
Dr. William J. Barry a definit psihologia transpersonală că o validă metodă de cercetare în domeniul educaţiei, în teza să de doctorat şi în dezvoltarea teoriei calităţîi transformăţionale Au existat aplicaţii pentru studiile privind afacerile şi managementul. Alte disciplină transpersonală, cum ar fi antropologia transpersonală şi studiile transpersonale ale afacerilor sunt enumerate printre discipline transpersonale.
este una dintre disciplinele luate în considerare de Boucovolas, care începe prin a remarcă că, în conformitate cu Breccia şi, de asemenea, cu definiţiile utilizate de către Internațional Transpersonal Asociation în 1971, artă transpersonală poate fi înţeleasă că reprezentând acele lucrări de artă care se bazează pe teme importante, dincolo de sinele individual, cum ar fi conştiinţă transpersonală. Anumite aspecte din psihologia lui Carl Jung, precum şi mişcări, cum ar fi terapia prin muzică şi terapia prin artă, pot, de asemenea, să ţînă de acest domeniu.
Calea spre cine ești tu cu adevărat, reprezintă o experiență nouă pe care o terapia o propune și care vă poate ghida spre activarea resurselor interioare și regăsirea sensului de a trăi viață sub toate aspectele ei înălțătoare.
Deseori te simți copleșit de complexitatea vieții și nu mai poți de multe ori vedea propria cale, dar intuiția și liberul arbitru te pot ajută să mergi mai departe găsind noi soluții de rezolvare.
Uiți de multe ori că în interiorul tău, dispui de resurse magice pe care te poți folosi, în situații limita, pentru a te ridică la un nivel nou de înțelegere a propriei vieți.
Odată conștientizată lecția de viață, suferință poate fi înlocuită, prin dezvoltarea calității opuse și nu luptând împotriva ei, pentru că știi , îmbolnăvirea unei anumite părți a corpului nu este întâmplătoare, problemele fiind doar oportunități deghizate.
Abordarea terapiei se întemeiază pe un model holistic și integrativ în scopul dezvoltării armonioase pe toate planurile ființei umane.
Ce relație este între practică psihologică și cea spirituală, între dezvoltarea personală și evoluția spirituală? Cum putem lucra cu noi înșine că să devenim persoane mature, autentice și în același timp să recunoaștem că suntem ceva ce depășește granițele persoanei? Aceste întrebări ne conduc la esență a ceea ce înseamnă a fi om.
Practică spirituală presupune să explorăm cine suntem, mai presus de orice natură reală fundamentală, pe care o au ființele umane. Ne ajută să ne întoarcem cu mintea asupra minții înseși, să nu ne orientăm permanent către exterior, să ne raportăm la viață într-un fel mai bogat și mai puternic.
Psihologia ne ajută să înțelegem psihicul individual – cum se dezvoltă, cum apar conflictele și cum se reiterează conflictele interioare, mecanismele de apărare și dinamicile interpersonale din copilărie până la vârstă adultă. Din această perspectiva, vindecarea psihologică apare prin înțelegere, clarificare și utilizarea creatoare a acestor dinamici de dezvoltare a personalității.
De multe ori există tentația de a folosi practică spirituală pentru a șunta sau evita rezolvarea unei “situații nefinalizate”, în plan personal sau emoțional. Această tendința de a evita sau de a transcende prematur nevoile, emoțiile și sarcinile de învățare fundamental umane, John Welwood o numește suntare spirituală.
e în mod special tentantă pentru cei ce au dificultăți în asumarea provocărilor evolutive din viață, să-și câștige existența printr-o muncă respectabilă, să întemeieze o familie, să mențînă o căsnicie. Aceste deziderate au devenit tot mai greu de atins pentru foarte mulți oameni.
În timp ce lupta să se descopere pe ei înșiși, mulți oameni iau contact cu învățături și practici spirituale care îi îndeamnă să renunțe la sine. Că urmare, ei ajung să folosescă practicile spirituale pentru a-și creea o nouă identitate “spirituală” care e de fapt o veche identitate disfuncțională , bazată pe evitarea problemelor psihologice nerezolvate, mascate de un ambalaj nou.
Astfel, angajarea în practici și învățături spirituale poate deveni o modalitate de a raționaliza și de a întări vechile mecanisme de apărare. De exemplu, cei care au nevoie să se considere deosebiți vor sublinia adesea unicitatea descoperirilor sau practicii lor spirituale sau relația lor deosebită cu învățătorul, pentru a-și alimenta simțul propriei valori. Folosirea spiritualității pentru a compensa eșecurile de individuație – separarea psihologică de părinți, cultivarea stimei de sine, încrederea în propria inteligență, conduc de asemenea, la multe așa-numite “primejdii cu care e presărat drumul”- cum ar fi materialismul spiritual (folosirea ideilor spirituale în interes personal), narcisismul, infatuarea (idei delirante de grandoare) sau gândire de grup – rezultă din încercarea de a folosi spiritualitatea pentru a compensa lacune de dezvoltare.
Sunt trei tendințe de bază care ne țin legați în roată suferințelor: tendința de a respinge ce e dureros și dificil, tendința de a ne crampona de ceva solid pentru confort și siguranță și tendința de a ne desensibiliză, că să nu fim nevoiți să trăim plăcerea, durerea, pierderea și câștigul.
este un simptom al primei tendințe – să eviți ceea ce este dificil sau neplăcut, cum ar fi frământările unui eu slab: dacă nu te simți suficient de puternic pentru a face față greutăților vieții, găseșți modalități de a-ti transcende trăirile personale. Aceasta e o capcană majoră a caii spirituale! Încercarea de a evita confruntarea cu problemele nerezolvate ale personalității condiționate ne transformă în prizonierii acestora.
A doua tendință – de a ne crampona și a ne fixa – este una dintre capcanele subtile ale psihoterapiei. Unii oameni sunt atât de fascinați de explorarea sentimentelor, arhetipurilor, visurilor și relațiilor lor, încât sunt complet absorbiți de a continua să lucreze asupra propriului lor material psihologic. După cum spunea și Freud, mlaștina nu poate fi secată niciodată. Concentrarea continuă pe stări interioare sau conflicte din structura personalității noastre poate deveni o capcană care ne împiedică să vedem dincolo de personalitate.
A treia tendință – de a ne desensibiliza față de experiență personală și față de chemarea spirituală– este cea mai frecvența în societatea noastră. Mulți oameni ar prefera să nu ia lucrurile prea în serios, să se refugieze în rutină și să ducă o viață pe cât posibil lipsită de eforturi și provocări. Aceasta conduce la cele mai frecvente dependențe – de televizor, de consun excesiv de alcool sau droguri – ca modalități de anesteziere și evitare a brutalitătii vieții.
Când oamenii folosesc o anumită practică spirituală în încercarea de a compensa stima de sine scăzută, alienarea socială sau problemele emoționale, ei corup adevărată natură a tehnicii spirituale. Când aceștia își folosesc spiritualitatea pentru a-și ascunde dificultățile de funcționare în lumea reală, practica lor spirituală rămâne într-un compartiment separat, neintegrat în restul vieții lor. Spre exemplu, comunitățile spirituale pot deveni un substitut de familie, în care maestrul e văzut ca părintele bun, iar elevii se străduiesc să fie copii buni încercând să-l mulțumească pe profesorul-părinte sau aspirând să urce scara succesului spiritual. Practica spirituală e preluată de identități inconștiente și folosită pentru întărirea mecanismelor de apărare.
De exemplu, oamenii care se ascund în spatele unui mecanism de apărare de tip schizoid (recurg la izolare și retragere pentru că teritoriul interpersonal li se pare amenințător) folosesc adesea tehnicile de detașare și renunțare pentru a-și raționaliza rezervă, atitudinea impersonală și neimplicarea, când de fapt ceea ce ei au nevoie cu adevărat este să devină mai încorporați, mai implicați cu ei înșiși și cu cei apropiați. Astfel de oameni vor fi mereu atrași de învățăturile despre detașare de sine care par să le ofere o justificare pentru faptul că nu se ocupă de propriile răni psihologice.
Oamenii cu structura de personalitate de tip dependent, care încearcă să-i mulțumească pe alții pentru a obține aprobare și securitate, sunt adesea plini de abnegație față de învățător sau comunitate pentru că să se simtă valoroși și utili. Ei confundă o versiune codependenta a negării de sine cu adevărată detașare de sine.
Cei ce se ascund în spatele unei apărări de tip narcisic, folosesc spiritualitatea că să se simtă deosebiți și importanți, pretinzând însă că lucrează la eliberarea de sine.
Suntarea spirituală adopta adesea o justificare bazată pe folosirea adevărului absolut pentru a nega sau a discredita un adevăr relativ. Adevărul absolut este ceea ce este adevărat în eternitate, acum și mereu, dincolo de orice punct de vedere particular. Când ne racordăm la adevărul absolut, putem recunoaște frumusețea divină sau perfecțiunea mai vastă operând în ansamblul realității. Din această perspectiva mai largă, orice crimă care este comisă în acest moment, de pildă, nu diminuează această perfecțiune divină, fiincă absolutul cuprinde întreagă panorama a vieții și a morții, în care astrii, galaxiile și planetele se nasc și mor continuu. Totuși, dintr-un punct de vedere relativ – dacă ești soția celui care a fost ucis – probabil că nu vei fi mișcată de adevărul perfecțiunii ultime. În schimb vei simți durerea umană.
face eroarea absolutistă – se bazează pe adevărul absolut pentru a discredita adevărul relativ. Adică, din moment ce totul e, în ultimă instanță, perfect în vastul joc cosmic, să plângi pierderea cuiva drag este un semn de slăbiciune spirituală.
Realitățile psihologice reprezintă adevărul relativ. Chiar dacă știi că nicio moarte individuală nu e, în ultimă instanță, importantă la nivel absolut, transuman, tot simți o durere profundă și regreți moartea unui prieten – la nivel relativ, uman. Această realitate cotidiană creează incertitudine și ambiguitate. Pentru mulți oameni, discrepanța dintre cele două niveluri ale adevărului este derutantă sau tulburătoare.
Pentru că trăim pe două niveluri, ca ființe umane, nu putem reduce mintea la o singură dimensiune. Noi nu suntem doar acest organism relativ minte-corp; suntem și ființă/conștiință/prezență absolută, posedăm deci o dimensiune mult mai vastă decât forma noastră corporală sau istoria personală. Dar nu suntem doar acest absolut vast și lipsit de formă; suntem și întrupați ca indivizi particulari. Dacă ne identificăm complet doar cu forma-corpul, mintea sau personalitatea noastră, viața noastră va rămâne mărginită în structuri cunoscute, familiare. Dar dacă încercăm să trăim doar ca vacuitate pură sau ființă absolută, s-ar putea să avem dificultăți în a ne angaja total în umanitatea noastră.
Analiza psihologică începe cu adevărul relativ – cu ceea ce experimentăm în acest moment. Asta implică să ne deschidem față de experiență și să explorăm sensul acesteia, lăsând-o să se desfășoare pas cu pas, fără să o judecăm prin idei preconcepute. Să lăsăm orice eveniment care apare exact așa cum este el, observându-l cu blândețe, iar acest proces ne va conduce în direcția unui adevăr mai profund.