Pentru a participa la Cursurile și / sau Worshop-urile noastre vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook pentru a afla din timp perioadele în care acestea sunt disponibile.
De asemenea, pe baza opțiunilor dunneavoastră exprimate în formularul de mai jos, noi vă vom informa din timp despre disponibilitatea acestora.
Sâmbătă
Duminică
Integrarea posturală este o formă de psihoterapie corporală, orientată către proces, care urmărește reeducarea posturii și a mișcărilor.
Această terapie îmbină conștientizarea corporală, masajul țesuturilor conjunctive, exercițiile de respirație și eliberarea emoțională. A fost dezvoltată în anii 1960 de Jack Painter, specialist în psihologie, masaj profund, presopunctură, terapie Gestalt, psihoterapie reichiană și rolfing.
Tradiția psihoterapiei corporale (reichiană) datează din anii 1920, când Wilhelm Reich, student și coleg al lui Sigmund Freud, a observat cum reprimarea sentimentelor se reflectă în inhibiții corporale. Somatoanaliza pornește de la premisa că mintea și corpul formează un tot unitar:
Corpul este locul de manifestare atât a bolii, cât și al sănătății, precum și al psihismului.
Corpul este un mijloc de terapie, având aceeași valoare ca și cuvântul.
Corpul și Psihicul nostru funcționează ca un sistem, somaticul și psihicul acționând circular unul asupra celuilalt.
Osteopatia și chiropractica își au rădăcinile în practicile străvechi orientale. Se menționează că, în cadrul celebrei mănăstiri Shaolin, era utilizată o metodă adusă ulterior în Japonia după al Doilea Război Mondial de maestrul Shuichi Ohno Hidegatsu.
Metoda cuprinde circa 100 de manevre aplicate pe întregul corp, folosind tehnici de manipulare osteo-articulare.
Osteopatia, în diverse forme și denumiri, a fost practicată în mai multe părți ale lumii, însă fondatorul osteopatiei moderne este medicul Andrew Taylor Still (1828-1917). Principiul de bază al osteopatiei este unul anatomico-fiziologic unitar (holistic), insistând asupra relației dintre structură și funcție, precum și pe forțele interioare de recuperare ale organismului, care, sprijinite din exterior, facilitează vindecarea.
Osteopatia reprezintă o metodă modernă de diagnostic și tratament, utilizată pentru identificarea tulburărilor patologice ale biomecanicii corpului, organelor și țesuturilor, prin tehnici manuale blânde și de rafinament înalt. Medicul osteopat acționează manual asupra structurilor craniului, coloanei, coastelor, bazinului, sacrului, articulațiilor, aparatului musculo-ligamentar și fascial, precum și asupra organelor interne. Scopul este îndepărtarea disfuncțiilor identificate și restabilirea mobilității normale.
Termenul „osteopatie” are rădăcini în greacă și engleză:
„osteo” (greacă) = structură, bază;
„path” (engleză veche) = drum, cale, direcție.
A fost propus de A.T. Still la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Osteopatia se ocupă de diagnosticul și tratamentul tulburărilor de mobilitate ale țesuturilor, organelor și articulațiilor. Se consideră că orice perturbare de mobilitate – fie hipomobilitate, fie hipermobilitate – în aparatul locomotor, sistemul craniosacrat sau în organele interne, poate conduce la disfuncții și, în final, la boală („disfuncție somatică”). Cauzele acestor restricții de mișcare pot fi factori fizici (traumatisme, suprasolicitări), psihici (emoții inhibate) sau chimici (alimentare nesănătoasă, efecte adverse ale medicamentelor, intoxicații etc.).
Viața este o mișcare continuă: un organ intern ori o articulație care își pierde mobilitatea devine patologică.
Organismul uman reprezintă un tot, în care organele și sistemele sunt interdependente.
Artera este suverană (circulația sanguină este esențială pentru sănătate).
Homeostazia corporală – corpul tinde spre echilibru și se auto-reglează.
Globalitatea – corpul este un întreg.
Capacitatea naturală de autovindecare și autoreglare – așa cum spunea A.T. Still: „Găsiți cauza, corectați-o și lăsați organismul în pace.”
Componenta mecanică este la fel de importantă pentru sănătate ca și pentru boală.
Medicul osteopat caută cu răbdare „lanțul lezional”: legătura dintre cauză și efect.
1 Osteopatia Structurală
2 Osteopatia Craniosacrală
3 Osteopatia Viscerală
Sistemul nervos: migrene, cefalee, nevralgii faciale/cervico-brahiale/intercostale/Arnold, torticolis, cruralgie, sciatalgie, sciatica, meralgie parestezică.
Sistemul respirator, ORL, oftalmologie: sinuzită, amețeli, echilibru instabil, sindrom Meniere, astm (ameliorare), bronșite, rinite, acufene, ochi uscați, lacrimare, migrene oftalmice.
Sistemul cardio-vascular: senzație de apăsare toracică, palpității, tulburări circulatorii periferice, congestie venoasă și portă, hemoroizi.
Sistemul digestiv: aerofagie, meteorism, dispepsie, hernie hiatală, gastrită, hiperaciditate, tulburări funcționale hepato-biliare, colite, constipație, ptoză viscerală (rinichi, stomac, vezică urinară).
Sistemul genito-urinar: dureri și disfuncții ginecologice, cistite, sterilitate funcțională, ptoză uterină/vezicală, tulburări ale funcției sexuale, enurezis, prostatite. Este utilă și în urmărirea osteopatică a sarcinii.
Sistemul locomotor: dureri de coloană vertebrală (cervicalgii, dorsalgii, lombalgii, sacralgii, coxalgii), restricții de mobilitate ale articulațiilor periferice, disfuncții ocluzale și temporo-mandibulare, tendinite, tenis elbow, entorse, scolioze și atitudini scoliotice.
Sistemul neuro-vegetativ: stări depresive, hipernervozitate, anxietate, stres, tulburări de somn, spasmofilie.
Sechele post-traumatice și post-chirurgicale: cicatrice, fracturi (înainte sau după imobilizare), entorse, căzături, accidente auto.
Clasificarea pe sisteme
Concluzii
